Editorial Le Monde, Via Rador: Prins în capcana eșecului strategiei sale de cucerire a Ucrainei după patru ani și jumătate de război, Vladimir Putin a ales escaladarea: distrugerea Ucrainei și destabilizarea Europei, constată Sylvie Kauffmann, editorialist „Le Monde”.

Unul se află în Est, celălalt în Vest, dar fondul discursului este același. Unul, Donald Tusk, este premierul unei țări, Polonia, aflate în prima linie a războiului din Ucraina. Celălalt, președintele Emmanuel Macron, conduce una dintre țările cele mai îndepărtate geografic de ploaia de rachete și drone care se abate zilnic asupra Ucrainei. La un interval de douăzeci și patru de ore, pe 17 și 18 septembrie, cei doi lideri au dorit să-și avertizeze populația cu privire la amenințarea rusă, pe care o consideră tot mai concretă.

Donald Tusk a ales data simbolică de 17 septembrie, aniversarea invadării Poloniei de către Uniunea Sovietică în 1939, pentru a se adresa Seimului, camera inferioară a Parlamentului de la Varșovia. Cu câteva zile înainte, foarte aproape de granița cu Polonia, o dronă rusească lovise locomotiva unui tren care circula pe ruta Kiev–Varșovia, o legătură feroviară vitală pentru Ucraina, întrucât avioanele civile nu mai pot zbura în această țară din 2022.

Într-un moment în care, în statele-majore și institutele de specialitate, se înmulțesc așa-numitele „war games”, exercițiile de simulare privind extinderea războiului în Europa, ceea ce le descrie Donald Tusk deputaților nu are nimic de-a face cu un joc. „Scenariul cel mai probabil pentru lunile următoare prevede evenimente grave”, avertizează el. „Acesta ne impune concentrare, seriozitate și, mai ales, o pregătire psihologică pentru a face față unor încercări dificile.” Atenție însă: premierul precizează că nu este vorba despre o „invazie”. Pur și simplu, „ne aflăm în zona amenințării”. Iar „dacă s-ar întâmpla ceva grav, vrem să fim pregătiți”.

Despre ce este vorba? Despre planuri rusești care i-au fost comunicate de serviciile de informații: în principal, atacuri cu drone care ar putea fi considerate „accidentale”, greu de atribuit unei agresiuni deliberate din partea Rusiei și care, prin urmare, ar lipsi țara vizată de un motiv incontestabil pentru a riposta. Mai multe asemenea „incidente” s-au produs deja, subliniază premierul, în Republica Moldova, România și Polonia, iar ele se vor înmulți. Obiectivul Moscovei este de a „slăbi voința statelor Organizației Tratatului Atlanticului de Nord [NATO]” și de a „demonstra că articolul 5 este mai degrabă teoretic decât practic [dacă o țară a Alianței este victima unui atac armat, fiecare membru va lua măsurile necesare, «inclusiv folosirea forței armate», pentru a veni în ajutorul țării atacate]”.

Demers excepțional

Lucrurile sunt destul de clare. La fel ca balticii, polonezii nu au nevoie să li se prezinte un PowerPoint pentru a înțelege acest tip de discurs. Chiar dacă țara este puternic polarizată politic, mesajul lui Donald Tusk a fost auzit, în pofida unor aluzii făcute în anturajul președintelui Karol Nawrocki, ales din partea dreptei naționaliste, cu privire la avantajul politic pe care premierul centrist ar încerca să-l obțină prin dramatizarea situației. În același timp, îi este greu președintelui, care îi cere prietenului său Donald Trump să desfășoare 15.000 de militari americani în Polonia, să sugereze că amenințarea ar fi neînsemnată.

A doua zi, pe 18 septembrie, Emmanuel Macron i-a reunit la Palatul Élysée pe toți liderii partidelor politice, un demers excepțional menit să-i informeze în detaliu despre o evoluție importantă pentru securitatea țării lor. „Natura agresivității ruse și a amenințărilor din Europa se schimbă”, a rezumat șeful statului. La ieșire, majoritatea participanților s-au declarat convinși, dar foarte repede scepticismul, controversele și chiar negarea amenințării s-au răspândit în dezbaterea publică.

Ce ne dezvăluie aceste două episoade? Mai întâi, ceea ce au în comun: constatarea clară a unei escaladări a conflictului ucrainean, care cuprinde și restul Europei. Prins în capcana eșecului strategiei sale de cucerire a Ucrainei după patru ani și jumătate de ofensivă sângeroasă și costisitoare, Vladimir Putin, în loc să schimbe direcția, apasă pe accelerator. Aparatul militar rus a fost reformat și reconfigurat cu o rapiditate care i-a impresionat pe experții NATO, pentru a face față agilității tehnologice a ucrainenilor. Kievul se apără lovind ținte militare și logistice de pe teritoriul Rusiei. Kremlinul răspunde printr-o campanie de distrugere a infrastructurilor de transport și aprovizionare, pentru a face Ucraina de nelocuit.

Intensificarea sabotajelor

În paralel, Moscova își intensifică operațiunile de destabilizare în țările europene, pentru a le descuraja să sprijine Kievul: serviciile de informații au observat o creștere puternică a numărului actelor de sabotaj în Europa. Descoperirea, în august, a unor drone încărcate cu explozibil militar pe aeroportul din Leipzig reprezintă, din acest punct de vedere, un punct de cotitură – la fel ca decizia guvernului german de a atribui în mod clar Rusiei responsabilitatea pentru acest incident.

Cealaltă concluzie privește diferențele dintre europeni în ceea ce privește gradul de pregătire. Diferențele de percepție a amenințării explică în mare parte această situație: se poate înțelege de ce Lituania este atât de bine pregătită încât planurile sale în caz de atac includ chiar și evacuarea persoanelor în vârstă sau de ce finlandezii au cu toții acasă un kit de supraviețuire. În Vest, în schimb, terminologia „război hibrid”, ambiguă prin însăși natura sa, permite tot felul de interpretări, inclusiv negarea realității. Și totuși, trebuie să numim războiul război, fie că este informațional, cibernetic, hibrid, din umbră sau „sub radar”, pentru a putea aborda adevărata întrebare: cum ne apărăm?

În iarna 2021–2022, înalți oficiali americani au străbătut Europa încercând să-i convingă pe liderii europeni că Rusia urma să invadeze Ucraina. Europenii nu au vrut să-i creadă, dar au acceptat să pregătească un răspuns, sub forma sancțiunilor, în eventualitatea în care această ipoteză nebunească avea să devină realitate. Ceea ce a urmat a demonstrat că acest lucru a fost dureros de insuficient. Astăzi, președintele rus este orice, numai ambiguu nu. Neîncrederea unei părți a europenilor, fie ea sinceră sau deliberată, servește exact obiectivelor sale.

Autor: Sylvie Kauffmann / Traducerea Rador: Ruxandra Lambru