Poate supraviețui UE cu lideri de extremă dreapta la conducerea unor state membre importante? 

Uniunea Europeană se îndreaptă spre un moment electoral fără precedent în istoria recentă. Patru dintre cele cinci cele mai populate state membre ale sale, Spania, Franța, Italia și Polonia, urmează să voteze în următoarele 12 luni, începând cu Spania, pe 29 noiembrie.

Dacă alegătorii se deplasează și mai mult spre dreapta, efectul cumulat ar putea transforma Uniunea mult mai profund decât orice alegeri naționale luate separat.

Se remarcă două schimbări. În primul rând, cordonul sanitar dintre Partidul Popular European (PPE), de centru-dreapta, și dreapta dură se destramă, chiar și în Germania, ultimul său bastion.

În al doilea rând, concurența din partea extremei drepte împinge partidele consacrate ale dreptei radicale să își înăsprească pozițiile.

În Spania, Aliança Catalana provoacă Vox; în Franța, Reconquête al lui Éric Zemmour, în ciuda unor scoruri de o singură cifră, pune presiune pe Adunarea Națională a lui Marine Le Pen; în Italia, Futuro Nazionale al lui Roberto Vannacci provoacă partidul Frații Italiei al Giorgiei Meloni; iar în Polonia, Confederația Coroanei Polone a lui Grzegorz Braun canibalizează Lege și Justiție (PiS) al lui Jarosław Kaczyński.

Sub presiune, conservatorii tradiționali tind să se apropie de aceste partide în loc să își mențină pozițiile, după cum ilustrează Partido Popular din Spania și Les Républicains din Franța. Poziții odinioară marginale devin curent principal.

Implicațiile depășesc problema migrației.

Le Pen și liderul Vox, Santiago Abascal, susțin „prioritatea națională” în accesul la prestații sociale și servicii publice. Un document strategic al AfD, scurs în presă, ar merge și mai departe, propunând ca constituțiile naționale să prevaleze asupra dreptului UE și reducând Curtea de Justiție la un for de soluționare a disputelor dintre guverne.

Această propunere lovește în fundamentele integrării europene. Supremația dreptului UE obligă autoritățile naționale, inclusiv instanțele, să aplice dreptul UE atunci când acesta intră în conflict cu dreptul național. Aplicarea sa uniformă este indispensabilă pentru piața unică și pentru ordinea juridică a Uniunii.

Miza este, prin urmare, una constituțională. Proiectul european se sprijină pe valorile consacrate la articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, și anume demnitatea umană, egalitatea, democrația, statul de drept și respectarea minorităților.

Un proiect politic care subordonează aceste angajamente unei concepții excluzive asupra identității naționale amenință condițiile în care Uniunea poate funcționa ca o comunitate guvernată de reguli comune.

Obiectivul extremei drepte nu este neapărat părăsirea UE. Este refacerea ei din interior, prin slăbirea instituțiilor care constrâng guvernele naționale și înlocuirea angajamentelor comune cu o Europă a națiunilor suverane, mai puțin responsabilă față de standardele juridice comune. Pericolul este ca Uniunea să își păstreze structurile formale, pierzându-și însă capacitatea de a acționa.

Centrul-dreapta a contribuit la a face acest lucru posibil.

Manfred Weber a apărat prelungirea controalelor la frontierele Germaniei, în ciuda îndoielilor privind compatibilitatea acestora cu dreptul UE.

De fiecare dată când PPE tratează excepțiile de la regulile comune ca fiind acceptabile din punct de vedere politic, conferă legitimitate unor argumente pe care dreapta dură nu le-ar putea normaliza singură.

Parlamentul European oferă un exemplu mai direct.

În octombrie, o rezoluție privind „entrismul islamist”, care solicită examinarea finanțării acordate de UE rețelelor antirasiste și rețelelor de tineri musulmani, a fost adoptată cu 381 de voturi pentru și 167 împotrivă, cu sprijinul acelorași grupuri și al majorității Renew Europe.

Aceste rezoluții fără caracter obligatoriu nu modifică legislația. Ele arată însă cum cooperarea în cadrul dreptei poate modela agenda parlamentară și poate produce majorități alternative care includ dreapta dură.

În Consiliu, tabloul este mai fluid.

Viktor Orbán poate că a pierdut puterea în Ungaria, dar partide ale dreptei dure rămân la guvernare în Italia, Cehia, Finlanda, Slovacia și Croația. Iar viitoarele alegeri din Spania, Franța și Polonia ar putea înclina și mai mult balanța în favoarea dreptei naționaliste.

Comisia însăși este mai puțin expusă direct schimbărilor electorale, cel puțin deocamdată. Totuși, un Consiliu mai naționalist, un Parlament tot mai modelat de alianțe suveraniste și o Comisie reticentă în a se confrunta cu guvernele naționale s-ar putea consolida reciproc.

Procedurile de constatare a neîndeplinirii obligațiilor s-au redus, pe măsură ce dialogul politic a înlocuit tot mai mult aplicarea formală a dreptului. O viitoare Comisie mai puțin angajată față de integrare și-ar putea slăbi și mai mult rolul de gardian al tratatelor și de motor al integrării europene.

Își poate apăra UE ordinea juridică în fața unei provocări din interior?

Curtea de Justiție reprezintă o contrapondere esențială. Judecătorii săi au mandate cu durată determinată, iar un comitet prevăzut la articolul 255 din TFUE evaluează candidații înainte ca guvernele să îi numească de comun acord. Acest lucru oferă o anumită protecție față de presiunea electorală imediată, însă Curtea nu poate acționa singură.

Reziliența democratică a UE depinde, așadar, de o rețea mai largă de actori dispuși să mobilizeze dreptul. Printre aceștia se numără cetățenii și întreprinderile care contestă măsuri ilegale sau inacțiunea, judecătorii și instanțele naționale care adresează întrebări Luxemburgului, statele membre care inițiază acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor unele împotriva altora și instituțiile UE care pun în aplicare și respectă hotărârile judecătorești.

UE a fost concepută pentru a constrânge guvernele naționale prin reguli comune și pentru a proteja drepturile fundamentale împotriva abuzurilor majorității.

Nu a fost concepută pentru a rezista unei majorități politice care slăbește aceste constrângeri din interior.

Provocarea nu mai este doar un alt guvern recalcitrant care refuză să respecte regulile, așa cum a cunoscut Uniunea în ultimii ani. Este vorba despre o coaliție capabilă să schimbe obiectivele politice, practicile instituționale și prioritățile de aplicare a dreptului de care depinde ordinea juridică.

Momentul dreptei dure în Europa este un test de stres constituțional. UE dispune de instrumente juridice pentru a-și apăra ordinea, dar aceste instrumente nu se pot aplica singure. Eficacitatea lor depinde de disponibilitatea și capacitatea instituțiilor, a instanțelor naționale, a cetățenilor și a întreprinderilor de a le folosi, precum și de capacitatea liderilor politici de a rezista tentației de a sacrifica regulile comune în schimbul unor avantaje pe termen scurt.